Dacă ai familia ta și încă îți programezi concediile în funcție de programul părinților tăi, sau dacă nu poți lua o decizie în cuplu fără aprobarea de “sus” (că “ce-or să zică ai mei sau ai tăi”) e momentul să te întrebi “A cui viață o trăiești, de fapt?” Pentru că sindromul “io sunt copilul părinților mei” n-are vârstă… și când îl iei cu tine în propria familie, îți transformi partenerul de viață în chiriaș în propria casă… adică trăiește cu tine, dar tu ești cu gândul doar la mami și tati… Fizic ești prezent cu partenerul și copiii, emoțional, ești încă în sufrageria părinților tăi, pe canapea, cu mileul pe TV… Și NU, nu ești un copil iubitor… ești un adult blocat emoțional, care încurcă generațiile… pentru că e o diferență între a-ți iubi părinții și a dormi cu ei în gând (sau… și mai rău… în camera alăturată, 1 dată la 2 weekenduri)…
Pentru că am auzit “Ne împărțim egal – 2 weekenduri la tata, 2 la socru”… și io stau și mă întreb “Casa voastră unde mai este? Viața voastră când începe? Când mai aveți timp să fiți parteneri, nu curieri emoționali între 2 generații?” și da… știu că pare altruism! Dar… doar PARE! Dar, de fapt, e frică… frică de a te rupe de trecut… frică de a nu supăra… frică de a-ți lua viața în mâini fără să întrebi pe cineva dacă e ok… și, mai ales… frică de a deveni adult cu adevărat!

Și nici nu realizează că își împart viața între 2 “acasă”… și, de fapt, nu au nici măcar 1 “acasă” cu adevărat… au doar 2 camere de hotel emoțional, unde doarme cu valiza deja făcută! Și se întreabă de ce relațiile sunt în ziua de azi atât de superficiale! Păi așa vor fi… cât timp nu vei învăța să stai la tine acasă fără să simți că trădezi pe cineva… mai ales părinții! Asta înseamnă granițe personale inexistente – creează adulții veșnic copii!
Și asta e problematic… pentru că adulții ăștia nu au o identitate proprie (părinții lor nu i-au lăsat) și confundă loialitatea cu obediența… când devin ei la rândul lor părinți, lanțurile grele ale copilăriei deformate nu-i vor lăsa să se instaleze cu adevărat în propria lor familie – și vor rămâne doar musafiri la ei acasă (au învățat că a fi copil bun înseamnă a nu supăra, a nu pleca niciodată cu adevărat de acasă)… și asta va dăuna propriilor lor copii, care vor crește în confuzie… nu vor ști cui aparțin – iar copiii acestor “adulți copii” vor învăța și ei să trăiască pentru toți ceilalți, dar niciodată pentru ei! Pentru că “să fii copilul părinților tăi” e firesc… până la un punct! După care, când devii tu părintele cuiva – ai responsabilitatea de a fi stâlpul casei și familiei tale, nu doar décor în sufrageria părinților tăi, 2 weekenduri pe lună!

Hai să fim serioși! Lasă dependența emoțională de părinți (știu că e confortabilă)… lasă și părinții care nu te lasă să pleci (știu că e greu să te lupți cu datoria “morală” închipuită) … lasă sacrificiul față de părinți (știu că vinovăția e sport național la români) și gândește-te că dacă nu te rupi, nu te clădești! Dacă nu ai limite, nu ai intimitate… și dacă te împarți egal între 2 lumi, n-ai nici una complet! Nu te mai muta la “casa ta” cu părinții în bagajul emoțional!

Dacă vă împărțiți viața în 2 weekenduri la ai mei, 2 la ai tăi… să știi că nu sunteți echilibrați! Sunteți 2 copii căsătoriți, care aleargă între 2 tabere de familie, fără să mai știe unde le e locul… căsătoriți legal, dar pierduți emoțional! Și totul e ambalat frumos în lozinci “Așa se face, așa e frumos”… dar știi ce e cu adevărat frumos? Să-ți asumi o viață a ta! Pentru că adevărul e dur, dar e clar – fie ești copilul părinților tăi, fie ești partenerul cuiva! Nu le poți face pe amândouă full-time… iar părinții care-ți hrănesc dependența, care te șantajează emoțional cu boala sau cu datorii morale – nu te iubesc sănătos! Te țin captiv în trecut, în rolul de copil, în neputință!

Dacă îți vezi părinții mai des decât îți vezi partenerul în lenjerie sexy, poate nu ești căsătorit… poate doar ți-ai mutat camera de adolescent într-un alt cartier.

Așa că, te întreb sincer… “Tu ce ai – familie cu normă întreagă sau copil cu weekenduri alternative?”