De ce iubim?
sau… de ce iubim fix omul ăla..

Jur că e una dintre cele mai absurde, nedrepte și frumoase întrebări din lume. De ce iubim? Că n-avem ce face. Nu te anunță nimeni „În 3… 2… 1… acum iubești!” Nu vine cu notificare. Nu zice nimeni „Atenție, ați depășit limita de atașament emoțional admisă, sunteți în dragoste!”

Nu. Te trezești, într-o zi, că vrei să-i auzi vocea. Că vrei să-i scrii ceva amuzant. Că îți vine să-l cerți dacă nu mănâncă. Că îl visezi fără să-l visezi propriu-zis. Că nu ți se mai pare că merită să te uiți la cer… dacă nu-l vezi și pe el. Iubirea adevărată nu are explicații… are prezență… are dor… are „nu știu de ce, dar știu că da.” Și asta o face atât de reală încât nici nu mai ai nevoie de motive.

Oamenii care iubesc cu adevărat – adică visceral, profund, inexplicabil – foarte des nu știu exact de ce. Și asta nu e pentru că nu ar avea motive… ci pentru că iubirea autentică nu se bazează pe logică, ci pe conexiune emoțională. În iubirea reală, te simți atras, conectat, vulnerabil… înainte să ai timp să „decizi” că iubești 🫀. E paradoxal – iubirea reală e atât de complexă, încât nu încape într-o listă de motive.

Cum ne dăm seama că iubim? Când nu ne mai întrebăm dacă iubim. Când ne doare în cot de definiții și de checklist. Când nu mai contează ce ne aduce, ci ce simțim când pleacă. Când nu mai știm exact de ce am început… dar știm perfect de ce n-am renunțat.