Mda… am auzit scuzele deja – și îi zic pe nume, scurt și la obiect – BULLSHIT!!!

Dacă nu suntem împreună fizic, nu suntem cu adevărat un cuplu – da, e adevărat pentru nevoia de control și validare vizuală… nu din iubire! Și uite așa faci o confuzie între apropiere fizică și conexiune emoțională! Apropierea fizică nu garantează iubirea, și distanța nu o distruge automat! Mulți stau împreună zilnic și sunt mai singuri decât cei la mii de km distanță!
Dacă nu primesc acum ce-mi doresc, înseamnă că nu merge – mdaa, trăim în epoca “primești totul azi, altfel NEXT!” – mâncare în 15 min or less, filme la un click distanță, sex la un swipe away… relațiile adevărate nu funcționează așa… ele cer timp, efort, sacrificii, răbdare (lucrurile alea pe care generațiile anterioare – oricâte alte greșeli au făcut – măcar p-astea le înțelegeau)
Dacă nu pot controla, dacă nu sunt prioritatea nr 1, nu sunt iubit/ă – adică ego fragil confundat cu iubirea autentică… la distanță nu ai posesie, ai încredere… nu ai scenă, ai conversații… nu ai prezență fizică, ai intenție constantă… și asta rănește orgoliul – pentru că nu te mai definește ce face partenerul lângă tine, ci ce alegi tu să construiești chiar și de la distanță!
Ochii care nu se văd, se uită – adevărat, dar nu așa cum crezi tu! Pentru că da, creierul are nevoie de stimulare repetată ca să mențină conexiunea emoțională… dar nu prin contact vizual – că te poți “răci” față de o persoană pe care o vezi zilnic… ci de intensitate emoțională! Pentru că creierul stochează dragostea nu în funcție de distanță, ci de nivelul de oxitocină eliberat, de importanța relației și cât sens are relația în viața individului! Deci da, ochii care nu se văd se uită – adevărată doar când dispare și inima care simțea! Pentru că nu uiți ochii ăia pentru că nu-i mai vezi… îi uiți pentru că n-au mai fost pentru tine nici când îi țineai de mână!
Da’ io întreb simplu – ce e mai real? O iubire care trăiește și când nu poți atinge sau o relație care moare când nu poți poza pe insta zilnic? Și mai aud o idee ridicolă – ce faci când vrei să ieși și partenerul nu e acolo cu tine? Păi… ieși! Că un partener nu-i bibelou să-l ții pe noptieră și nici animal de companie cu program de plimbare! Dacă te definește doar prezența celuilalt lângă tine, atunci ai nevoie de terapie, nu de cuplu!

∎ Cel mai mult mă fascinează paradoxul controlului: Dacă partenerul e departe, clar are pe cineva! Dacă stă cu tine-n casă, așa e sub control, e fidel! Newsflash – ăla care înșeală, o face cu tine dormind în pat! Distanța n-are nici o treabă cu loialitatea… dar frica, da!

∎ Relația la distanță te învață ceva ce altele nu pot – răbdare, conexiune, comunicare, investiție emoțională… Scrii mai mult, vorbești mai profund, îți setezi priorități clare… Și DA, dorul construiește pasiune, nu o omoară!

Și DA – o zic din nou – e o psihoză de grup… ne contaminăm mental! Dacă stai destul lângă oameni care zic că relațiile la distanță nu merg, începi și tu să crezi asta! Și ghici ce face creierul tău? Exact – creierul face tot posibilul să-ți arate că așa e cum “crezi”! Pentru că s-a format deja o opinie colectivă toxică și se preia automat, ca o gripă mentală – nu trebuie să crezi în ea, doar să o respiri suficient și devii purtător!

Așa că NU, relația la distanță NU e o porcărie! Porcărie e mentalitatea care crede că iubirea trebuie să stea pe canapea ca să fie reală… Omul care vrea să iubească și să construiască o face și de pe lună! Iar cel care vrea doar să profite, o face și cu tine de mână! Nu distanța rupe relațiile, ci lipsa de caracter! Iar oamenii moderni nu mai știu să comunice, să asculte, să fie prezenți… vor plăcere imediată, nu scop… despărțirea e primul impuls, nu ultima opțiune… azi e despre “a primi”, nu despre “a dărui”…

Dacă relația ta s-a rupt la primul km distanță… sigur era iubire sau doar comoditatea geolocației?