Bărbatul…
partener sau proiect DIY
Femeile și iluzia „se va schimba el…”
Dacă ar exista un top mondial al iluziilor feminine, asta ar fi pe locul 1. Nu vrăjitoarele și globul de cristal, nu horoscopul, nu tarotul, nici măcar runele – ci speranța oarbă că „el se va schimba”… Spoiler alert: în 99% din cazuri NU SE VA SCHIMBA!!!
Problema e că multe femei acceptă un bărbat rece, distant, care crede că dacă o ține de mână și o pupă pe fugă, gata, i-a arătat iubirea. Restul? Zero conectare emoțională, zero validare, zero timp real. Și femeia… stă. Stă acolo chiar dacă se simte neiubită, chiar dacă se stinge încet. Și știi de ce? Pentru că speră. Creierul ei se agață de iluzia aia „o să conștientizeze el într-o zi câte i-am acceptat și o să se schimbe”… Doar că… nu se schimbă…
Psihologic, creierul nostru are o eroare cognitivă: confirmation bias. Adică femeia vede 1% gesturi mici, le supraevaluează („uite, a adus o floare, deci poate să fie romantic”), iar restul de 99% de răceală și absență îl ignoră. Practic, închide ochii la red flag-urile de la început și le pune în sertarul cu „lasă, se rezolvă”…
Red flag-urile nu-s semne zodiacale, sunt avertismente reale!
Știi momentul ăla când vezi un red flag la început și creierul tău zice: „eh, nu e chiar așa grav, poate era obosit, poate exagerez io…”? Breaking news: NU, nu exagerezi! El chiar așa este! Normal ar fi – vezi semnul, îl iei în serios… îi spui clar ce vrei și impui limită… se repetă a 2-a oară – e tipar, nu mai e o greșeală!
Dar ce fac majoritatea femeilor? Păi… speră că se va schimba… ajung să investească și mai mult, ca să compenseze nepăsarea lui… îl transformă în proiect personal: „las’ că-l cresc io, îl învăț io, îl educ io”. Și aici începe tragedia: femeia nu doar că acceptă lipsa iubirii și a afecțiunii, dar își ia roluri care NU-i aparțin… și așa ea devine și:
∎ profesor → îl învață cum să iubească, cum să vorbească, cum să fie prezent…
∎ terapeut → îi vindecă traumele, îi ascultă frustrările, îi dă lecții de empatie…
∎ preot → îl iartă la nesfârșit, pentru că „nu știe el”…
∎ prieten → îl susține, chiar dacă ea cade în bucăți…
∎ și, la final, tot EA e de vină că „cere prea mult”…
Iar bărbatul? Se poartă ca și cum femeia e obligată să-l educe… ca și cum iubirea ei vine la pachet cu un contract de „reabilitare”.
Rezultatul?
Femeia se pierde pe ea. Își pierde strălucirea, pofta de viață, energia… o vezi cum înflorea la început și acum arată ca o floare neudată, uscată de soare… ca doar, deh… ea e pachet “all inclusive” în timp ce bărbatul relaxat, repetă sloganul standard: „bărbații nu știu ei d-astea emoționale”… Ce e cel mai trist lucru pe care femeile nu îl realizează e că… l-au ajutat să crească și să evolueze pentru URMĂTOAREA femeie…
Ce ratează femeile e că schimbarea NU vine nici din rugăminți, nici din sacrificii, nici din „îl iubesc suficient și se va trezi el într-o zi”. Schimbarea vine doar din dorința LUI reală de a se schimba. Și dacă nu există, femeia poate să rămână acolo 10 ani, că finalul va fi același: ea golită, el la fel de neatins emoțional… pentru că, dacă de la început nu dă 2 bani pe nevoile tale, nu-i pasă nici după ce te-ai dat peste cap să-l ajuți…
Și, tot ce ai reușit să faci cu toată iubirea și ajutorul tău, e să ai un bărbat care s-a OBIȘNUIT… Dacă femeia face tot timpul, tot, el nu mai vede gesturile. Creierul uman are prostul obicei să ia ce e constant ca „normalitate”. Adică la început e „wow, ce femeie extraordinară”, după 6 luni e „oricum asta e treaba ei”… și, cum mulți bărbați se raportează la relație prin ce primesc, nu prin ce dau… atunci, în mintea lor, „e normal să primească” și nevoia de recunoștință nici nu apare. Psihologic, asta e o formă de infantilism emoțional – ca un copil care crede că tot i se cuvine… și ajung să recunoască meritele unei femei abia atunci când cineva din afară le subliniază… așa își validează bărbatul ego-ul – prin aprecierea altora, nu prin recunoștința oferită partenerei… pentru că DA, bărbații confundă iubirea cu obligația… Când femeia face lucruri din iubire, ei încep să le perceapă ca „normalitate”… și recunoștința moare…
Bărbații, în foarte multe cazuri, nu simt nevoia să rămână cu femeia care i-a ajutat să evolueze, fix dintr-un mix de mecanisme cognitive și emoționale…
∎ efectul de obișnuință – creierul are prostul obicei să considere „normal” tot ce primește constant… când o femeie e acolo mereu să-l susțină, să-l educe, să-l „tragă după ea”, el ajunge să vadă asta ca pe normalitatea relației, nu ca pe un cadou. Practic, nu mai simte recunoștință pentru că nu mai percepe efortul ei ca fiind extraordinar → ci „asta e treaba ei”…
∎ confundă ajutorul cu obligația – Mulți bărbați cresc cu ideea că femeia „trebuie” să fie sprijin, alinare, terapeut de serviciu… deci, când femeia investește emoțional, el nu traduce asta ca iubire + efort personal, ci ca obligația naturală a femeii… și, deh… unde nu există percepția de „valoare primită”, nu apare nevoia de a păstra sursa!
∎ căutarea noutății după ce s-a format – asta e paradoxul dureros: femeia îl ridică, îl șlefuiește, îl face „om de casă” sau „bărbat de lume” → și când el ajunge la un nivel nou, nu o mai asociază pe EA cu acel nivel… el asociază relația cu perioada de „luptă, defecte, nevoie de ajutor”. Și, în mod egoist, vrea „să înceapă de la 0” cu o altă femeie, ca simbol al noului lui statut… asta e disonanță cognitivă – creierul vrea să taie legătura cu partea „dureroasă” (procesul de schimbare) și să se bucure de noul sine, dar „curat”, lângă altcineva…
Și aici vine adevărul crud, pe care multe femei îl află prea târziu: când îl crești, îl educi și îl tragi după tine… nu-l faci al tău… îl pregătești pentru ALTA. Tu ești sala lui de antrenament, nu destinația finală. Și fix când e „gata de livrare”, bărbatul pleacă… Asta NU e iubire… e auto-iluzionare. Și auto-iluzionarea e tot o formă de abandon… dar de data asta, abandon de sine. Realitatea? Nu e datoria unei femei să fie mamă, psiholog, profesoară sau terapeut pentru partener. Dacă intri într-o relație sperând să-l schimbi, ai intrat într-un proiect, nu într-un parteneriat. Și proiectele, ghici ce?!?… se finalizează!
Întrebarea care merită să ți-o pui: Tu vrei un partener sau un proiect DIY?
P.S. – Și să nu uiți: un proiect terminat se vinde! Doar un partener rămâne… Tu alegi în ce investești ani din viața ta.
Cum ziceau Dacii în antichitate: „distribuie pe Facebook ca să citească și alții”
Dacă ți-a plăcut ce am scris mai sus… pregătește-te să simți mai mult.
Mai jos, ai cele mai citite articole care au schimbat relații.
7 semne că ești într-o relație cu un bărbat toxic – și cum ieși din ea cu capul sus
Gelozia în relații: semn de iubire sau dovada că te distrugi singur/ă? Adevărul pe care nu vrei să-l recunoști
Vacanța la mare cu copii: burnout all inclusive, nu distracție
Adevărul crud: Dragostea NU salvează o relație fără respect